PATRONUL ȘCOLII NOASTRE: ION PETROVICI

Filosoful Ion Petrovici s-a născut la 14 iunie 1882 în dulcele târg al Tecucilor, într-o familie cu tradiţionale preocupări intelectuale. Tatal său, Dimitrie Petrovici, de profesie magistrat şi mai apoi avocat, era, după cum îşi amintea filosoful „un om absent distant şi temperamental” Aceste amintiri dovedesc că figura tatălui este absentă în lumea tânărului în timp ce aceea a mamei este centrul universului. Despre Ortansa Petrovici, născută Berea, Ion Petrovici spunea: „Era o persoană inteligentă, calmă, cu spirit logic şi înclinări spre matematică”. Mama sa era nepoata de soră a poetului Theodor Şerbănescu şi i-a insuflat viitorului filosof dragostea către logică şi nu în ultimul rând gustul pentru frumos, estetic. Femeie rafinată, doamna Petrovici s-a preocupat permanent de formarea fiului său. La vârsta de 5 ani i-l aduce ca profesor particular pe diaconul Mascan de la Biserica Sfântul Nicolae din Tecuci. În 1889 micul Petrovici este înscris direct în clasa a doua la Şcoala nr. 1 de Băieţi din Tecuci ( astăzi Şcoala de Arte şi Meserii „ Ion Petrovici”), unde dovedeşte reale calităţi şi îşi depăşeşte permanent colegii, iar învăţătorul, pentru a nu se plictisi, îl desemnează să îşi ajute colegii la învăţăturăî în mod regulat. Deşi în localitate mai exista şi Şcoala nr. 2 de Băieţi (astăzi Şcoala „ Gheorghe Petraşcu”), Dimitre Petrovici îşi încrie copilul în cea mai  renumită şcoala tecuceană. Ion Petrovici absolvă şcoala în anul 1892. În fiecare an petrecut în şcoala primară a reuşit să fie premiant. Cum Târgul Tecucilor nu îi mai putea oferi nimic din punct de vedere educaţional, Ion Petrovici este trimis de părinţi la Liceul „Sfâtul Sava” din Bucureşti.

Aici îşi începe şi îşi dezvoltă înclinaţiile spre scris, spre creaţie. Cochetează cu versurile, este marcat profund de personalitatea eminesciană şi aşa cum avea să recunoască mai târziu poezia sa era una mediocră. Verile şi le petrece la Vameş, la moşia unchiului din partea mamei, la poetul Theodor Şerbănescu, unde încropeşte un prim spectacol de teatru. În anul 1899 absolvă liceul şi se înscrie la Facultatea de Litere şi Filozofie din Bucureşti, unde îi are ca profesori pe Titu Maiorescu şi pe Nicolae Iorga. Îşi continuă relaţia cu literatura şi în anul 1899, la Teatru Naţional din Bucureşti, îi este pusă în scena piesa  O sărutare,  la recomandarea lui Ion Luca Caragiale. Între anii 1903-1904 îşi susţine două teze de licenţă: una în drept şi una în filosofie. În anul 1905 Ion Petrovici devine primul doctor în filozofie al unei universităţi româneşti. Teza sa a fost întitulată Paralelismul psiho-fizic. Între anii 1905-1906 frecventează două semestre cursuri de filosofie, la Leipzig. Din anul 1906 îşi începe cariera universitară, la Iaşi. Colaborează la revistele Viaţa Românească şi Sburătorul.  Îl cunoaşte pe poetul Octavian Goga la funerariile lui Barbu Ştefănescu Delavreancea. Aici ţine primul său discurs şi se remarcă datorită stilului său oratoric.Tot acum începe o frumoasă prietenie cu Octavian Goga, întreruptă în anul 1938 de moartea timpurie a poetului.

Din anul 1921 îşi începe cariera politică, devenind Ministrul Lucrărilor Publice în guvernul Averescu. De-a lungul anilor, ocupă diverse portofolii ministeriale. Acceptă postul de ministru al Educaţiei în guvernul Goga şi din această poziţie crează un post de profesor de filosofie la Universitatea din Cluj, pentru prietenul său Lucian Blaga. Cea mai controversată colaborare este cea cu mareşalul Ion Antonescu, căci ocupă portofoliu Ministerului Culturii şi Cultelor între 1941-1944, atunci când mulţi oameni politici refuză colaborarea politică cu acesta. Orientarea sa politică de dreapta nu surprinde căci majoritatea filosofilor se apropie de această doctrină. Datorită acestei orientări, cât şi a participării la guvernarea antonesciană, regimul comunist îl va condamna la 10 ani de temniţă grea, ratând astfel posibilitatea de a se împlini total în filosofie.

În plan filosofic, Ion Petrovici este format la şcola lui Titu Maiorescu. Astfel, la comemorarea pierderii profesorului său afirmă câteva adevăruri care sunt valabile şi pentru societatea în care trăim: „ ...Cum să nu te duci cu gândul la un astfel de om...într-un haos ca acesta de astăzi, într-o vreme în care s-a răsturnat cu totul scara de valori şi s-a falsificat etalonul de măsură, într-o epocă în care se confundă aşa de lesne talentul cu îndrăzneala, înteligenţa cu gălăgia sau energia cu lipsa completă de scrupule.” Astăzi, fără îndoială, se pot aplica ideile sale privind bunul simţ filosofic, ce ar putea fi extins la întrega societate, „ bunul simţ exprimă capacitatea de stăpânire a subiectivităţii, însemnă echilibru şi raportarea la comportamentul raţional.” Interesantă este în acelaşi timp corelaţia dintre bunul simţ şi educaţie pe care filosoful o face: „bunul simţ poate crea ranguri printre oamenii superiori, tot atât de bine după cum crează o ierarhie în sânul mediocrităţii”. Altfel spus: „Bunul simţ este o dispoziţie naturală pe care o poţi fortifica prin educaţie. Dar niciodată prezenţa ei nu va fi atât de fecundă ca atunci când se uneşte prin hazardul   naşterii, cu o inteligenţă pătrunzătoare, capabilă să pătrundă enigmele şi să împrăştie obscurităţile”.