foto

ANTIDOTUL VIOLENȚEI - EDUCAȚIA PRIN IUBIRE

ANTIDOTUL VIOLENȚEI - EDUCAȚIA PRIN IUBIRE Copilul "se hrăneşte" la fel ca şi noi, adulţii, din trăiri frumoase care ne ridică deasupra cotidianului, trăiri care ne oferă prilejul să cunoaştem lumea şi viaţa altor oameni. Aşa cum "bazinul se umple cu apă, focul se aprinde cu foc, şi sufletul omului se modelează datorită sufletului unui alt om". (Rabindranath Tagore, Nimeni nu poate da decât ceea ce are!) A educa înseamnă a scoate la iveală, a dezvolta capacitaţile şi calităţile elevilor noştri; a educa mai înseamna a conduce, a orienta, a ajuta, a susţine, a sprijini, a avea grijă…în sfarşit a iubi. “Evidenţierea unei dimensiuni afective în educaţie se poate regăsi încă din Grecia antică: Platon, de exemplu,sublinia rolul iubirii ca liant în educaţie”. Ne întrebăm , deci, de ce se uită tocmai acest aspect important pentru că, aşa cum mărturiseşte Ross Campbell în “Educaţia prin iubire” copilul este o personalitate complexă şi nu doar o înşiruire de comportamente. ”Pentru înflorirea armonioasă a personalitătii sale, copilul are nevoie de dragoste şi de înţelegere…,într-o atmosferă de afecţiune şi de securitate morală şi materială.”(Declaraţia Drepturilor Copilului –principiul 6 ). Părinţilor le revine rolul esenţial în creşterea copiilor, asigurându-le acestora nu numai existenţa materială, ci şi un climat familial afectiv şi moral. Sunt situaţii când părinţii consideră că este suficient să se ocupe doar de satisfacerea nevoilor primare – hrană,îmbracăminte, locuinţă, cheltuieli zilnice, etc – ignorând importanţa unei comunicări afective, a nevoii de-a fi iubiţi. Majoritatea părinţilor îşi iubesc copiii, dar nu toţi îşi exprimă afecţiunea astfel încât să se facă înteleşi. Unii părinţi îşi educă copiii prin metoda reacţiei care are la bază un sistem de pedepse, alţii prin metoda proactivă, prin care se anticipează şi se încearcă satisfacerea nevoilor copiilor. Ceea ce contează cu adevărat este ca parinţii să satisfacă necesitaţile odraslelor lor şi ca aceştia să se simtă iubiţi cu adevărat Educaţia prin iubire este oarecum asemănătoare cu pietrele de temelie ale unei case Acestea sunt: Satisfacerea nevoilor emoţionale şi de iubire ale copilului. Asigurarea unei pregatiri pline de iubire, dar şi formarea unei discipline a copilului. Asigurarea unei protectii fizice şi emoţionale pentru copil. Explicarea şi exemplificarea controlului mâniei pentru copil. Iubirea noastră pentru copiii trebuie demonstrată, aceasta fiind mai eficientă decât simpla vorbă; trebuie să fie o iubire necondiţionată. Ce pot folosi parinţii pentru a le oferi copiilor lor iubirea necondiţionată? Contactul vizual, contactul fizic, atenţia acordată, disponibilitatea de a fi părinți. Contactul vizual este uşor de oferit și totuşi puţini părinţi o fac pentru că nu sunt conştienţi de importanţa sa. Contactul fizic-adică îmbrăţişări, sărutari, o mângâiere pe umăr sau pe spate, o mână prin păr insoţite de contactul vizual îi demonstrează copilului dragostea părintească. Într-un studiu realizat de revista Reader’s Digest se arată că: ”acei copii care au beneficiat de contactul fizic şi vizual al părinţilor au dat dovadă de mai multe calitaţi fizice şi mintale.” În fruntea listei de prioritaţi trebuie să fie copiii. Trebuie să petrecem cât mai mult timp împreună cu ei. Copiii au nevoie de atenție. Dacă părinții se ocupă doar de lucrurile urgente vor neglija lucrurile importante din viața copiilor. Fiecare copil are nevoie de măcar 20 de minute zilnic petrecute cu părinţii. Pe scurt, cu cât temele sunt rezolvate mai repede, cu atât rămâne mai mult timp pentru distracţie împreună. Petrecerea timpului cu copilul este extrem de importantă pentru dezvoltarea lui, pentru evitarea unor probleme de comportament şi pentru armonia generală. Orele de distracţie împreună cu mami şi tati reprezintă cea mai eficientă răsplată oferită copilului. Pentru a educa trebuie să fie pregatiţi atât părinţii cât şi copii. Părinții obosiți sunt lipsiți de energia și răbdarea de a-și aborda copiii în mod pozitiv. Părinţii trebuie să deţină controlul în orice moment, să fie fermi dar nu inflexibili. Relaţia cu propriii copii nu se impune a fi una de frică. Disciplina nu e sinonimă cu pedeapsa. Pedeapsa se cere să reprezinte doar o mică parte din disciplină. Dar, ce inseamnă disciplina? “Cel mai important lucru în privinţa unei bune discipline este ca părinţii să îi facă pe copii să se simta iubiţi.” Apoi “să-i formeze din punct de vedere al minţii şi al caracterului astfel încât să poată deveni nişte membri activi şi stăpâni pe sine ai societaţii.” Disciplina presupune formare, folosind toate tipurile de comunicare posibile: puterea exemplului, modelul de urmat, instrucţiunile verbale, pregătirea şi asigurarea unor situaţii din care să învețe și să i se pară şi distractive în acelaşi timp.” Când este momentul ideal de-a fi educat copilul? Atunci când se simte iubit. Anumite probleme impun limite mai drastice şi uneori chiar pedepse; trebuie să folosiţi mijloace de control adecvate: cerinţe, ordine, manipulări fizice blânde, pedepse și modificări comportamentale. O formă de pedeapsă este bătaia, cea mai la îndemână pentru că nu presupune un plan dinainte stabilit şi nici prea multă gândire. Bătaia îi poate lăsa copilului cicatrici emoţionale adânci şi veşnice. Durerea fizică poate dura zile dar teama emoţională, resentimentul şi chiar sentimentul de respingere pot fi de mult mai lungă durată. După cum bine ştim, copiii-problemă apar în familii-problemă. Un pedagog chiar afirma că “părinţii sunt veriga lipsă în ce priveste îmbunătăţirea educaţiei”. În concluzie, trebuie ca părinţii să reprezinte modele demne de urmat pentru că fiii lor îi imită. În școală există o şcoală a părinţilor, și toți părinții ar trebui să o frecventeze. Sfaturi pentru părinți! Nu încetaţi să fiţi copii! Trăiţi împlinirile şi neîmplinirile copilului dumneavoastră punându-vă in pielea lui! Şi nu uita, dacă greşeşte nu trebuie neapărat să fie pedepsit. Poate ai uitat să-i stabileşti regulile şi a greşit fără să-şi dea seama că te supără. Uneori, faptul că îl ignori poate fi cea mai aspră pedeapsă pentru el. Oferă-i mici recompense pentru faptele bune. Fiţi cel mai bun prieten al copilului vostru, construind o relaţie bazată pe respect şi încredere reciprocă. Bunul simţ se predă acasă, nu la scoală! COPIII sunt cartea de vizită a familiei. Copiii voştri nu sunt proprietatea voastră! Ei sunt fiii şi fiicele Dorului vieţii, după sine însăşi. Ei vin prin voi, dar nu de la voi. Voi le puteţi da dragostea voastră, Dar nu gândurile voastre, Pentru că au propriile lor gânduri. Voi puteţi da trupurilor lor un cămin, Dar nu sufletele lor. Căci sufletele lor locuiesc în casa de Mâine, Pe care voi nu o puteţi vizita, nici Cel puţin în visele voastre. Dacă vreţi vă puteţi strădui Să deveniţi ca ei. Dar Nu aveţi voie Să vreţi să-i determinaţi să devină Ca voi Căci viaţa Nu merge înapoi Şi nu întârzie Ca ziua de ieri. (Poet persan) Bibliografie Chapman, Gary(2001).”Cele cinci limbaje de iubire ale copiilor”, Bucureşti, Editura Curtea Veche. Campbell, Ross( 2002).”Educaţia prin iubire”, Bucureşti,Editura Curtea Veche. Prelici, Viorel(1997)” A educa înseamnă a iubi”Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică.

PROFESORUL ” ALT FEL” ÎN LUMEA COPIILOR CU CES

Majoritatea oamenilor văd copilăria ca pe o perioadă a lipsei de griji, o perioadă în care copilul nu face altceva decât să se joace, să-și petreacă timpul într-un mod plăcut. Copilăria este, de fapt, o perioadă a experimentărilor, a încercărilor: copiii cresc, în corpul lor se produc transformări, dezvoltă relații de prietenie, învață să socializeze, să construiască relații cu cei din jur, merg la școală și începe să devenă responsabili, dar și viața devine mai tensionată, învăță să fie independenți, dar apar și o serie de tentații cărora trebuie să știe să le facă față și riscuri din societate, se formează propria identitate și își caută propriul drum, vor să nu-i dezamăgească pe părinți și pe celelalte persoane care au așteptări de la ei chiar dacă nu au prea multă experienţă și deprinderi. Toate acestea ar trebui să fie grijile obișnuite ale copilăriei, dar, din păcate, foarte mulți copii sunt nevoiți să se confrunte și cu alte griji . În realitate, orice copil, indiferent de tipul de dezvoltare, poate întâmpina la un moment dat dificultăţi de învăţare, adaptare, relaţionare socială. Acest lucru nu trebuie să ducă la excluderea lui socială şi şcolară, ba din contră, trebuie să se analizeze factorii care au dus la această situaţie şi să se caute soluţii. În prezent, copiii cu cerinţe educative speciale, fie că este formă de o deficienţă locomotorie, fie că este vorba de un copil cu tulburare de spectru autist sau Down, au şansa de a fi incluşi în cadrul unei şcoli de masă şi spijiniţi pentru a reuşi în timpul şcolarităţii Acceptarea şi integrarea copilului cu CES în şcoala de masă, alături de copii cu dezvoltare tipică, duce la eliminarea segregării şi a excluderii sociale. După spusele lui Alois Gherghut ”copiii cu nevoi educaţionale speciale trebuie să facă parte din comunitate, să fie integraţi si sprijiniţi în adaptarea lor la mediul şcolar. Aceştia au nevoie să fie valorizaţi, să beneficieze de practici educaţionale deschise şi flexibile astfel încât să le fie recunoscute aptitudinile şi capacităţile de învăţare şi de adaptare”. „Am în clasă un/doi copii cu CES. Cum să procedez...? Ce ar trebui să le spun celorlalți elevi din clasă ?”. ”Se vor integra în colectiv astfel încât să nu se producă situații neplăcute, penibile, jenante...? Cum pot să gesionez un colectiv în care elevii sunt diferiți dar egali ? Experiența profesională m-a învățat că nu există o rețetă pe care să o recomanzi colegilor aflați în situația de a integra în colectiv un ”copil special”. Îmi place doar să cred că acești copii sunt îngerii lui Dumnezeu trimiși pe pământ să ne învețe ce este toleranța și răbdarea. Cel mai important lucru pe care l-am luat în calcul în ce privește integrarea copiilor cu CES în mijlocul colectivelor a fost modul în care este primit copilul în şcoală de către colegi şi părinţii copiiilor cu dezvoltare tipică. Dacă atitudinea acestora nu este una pozitivă atunci copilul nu se va simţi inclus, va apărea o stimă de sine scăzută şi o neîncredere în abilităţile sale. Dacă acest lucru nu este realizat, sunt afectați emoțional toți factorii implicați: elevi, părinți, copilul cu cerințe speciale, părinții acestuia. Cel mai mult afectat emoțional este profesorul care va deveni în disputa dintre părinți exact ca o minge de pinpong pe masa de tenis. Cum să fii prieten cu copiii cu cerințe educaționale speciale o știu, probabil, doar specialiștii. Profesorul din clasele cu copii tipici nu este un specialist. El este doar empatic și generos cu răbdarea. El știe ce este toleranța sau poate ”să poarte pantofii” părintelui copilului cu CES. Ce-ai putea ști? Că acest copil s-ar putea să îşi dorească cu disperare să fie inclus şi să nu ştie cum să ţi-o spună. Tu doar trebuie să-i spui exact ce vrei să facă. Să fii insistent şi răbdător. Aminteşte-ţi că acest copil are nevoie de mai mult timp pentru a răspunde decât alţi copii. Nu înseamnă că nu este interesat. Comunică clar, rar, cu ton rezonabil, propoziții scurte, folosește gesturi, imagini şi expresii faciale privindu-l drept în ochi. Dacă îl simți prietenul tău, ia-i apărarea! Dacă vezi pe cineva, fie copil, fie adult, că tachinează sau abuzează fizic pe un copil cu CES, ia atitudine. Explică-i celuilalt că ar putea fi fratele sau copilul său. Prietenul tău s-ar putea să nu se simtă în largul lui în anumite situaţii sau locuri. Întreabă-l dacă se simte bine, dacă îi plac lucrurile tale, dacă le vrea. Plângi în același timp cu el. El va fi primul care se va opri din plâns. Este un copil care are nevoie de ajutor. Acceptă-i diferenţele şi respectă-i punctele forte aşa cum a-i face-o pentru orice alt copil. Tratează-l ca pe orice altă persoană şi vorbeşte cu el ca şi cum a-i face-o cu oricare dintre ceilalți copii. Nu este necesar să i te adresezi academic dar nu-i vorbi ca unui copil mic. Nu este necesar să-ți pierzi timpul folosind ”metafore”. El nu înţelege tachinarea sau ar putea crede că eşti prietenos, când tu de fapt ești furios. Lasă-l să facă lucruri singur, apoi ajută-l dacă este nevoie. Jocurile de grup şi sporturile de echipă îi plac cel mai mult. Lucrați împreună, nu-i explica, arată-i ce să facă pentru a te putea imita. Nu te teme să-i ceri să facă ceva, este un copil de treabă şi poate să facă multe lucruri. Sigur îi place să fie lăudat și îmbrățișat. Poţi să o faci des, chiar și atunci când nu face lucrurile tocmai bine. Faptul că te simți uneori frustat, supărat, din cauza lui, este un lucru normal. Atunci gândește-te câte privilegii ți-a oferit ție viața! În școală ca şi în familie, copilul învaţă cum trebuie să se poarte cu adulţii, cum trebuie să vorbească, ce atitudine trebuie să aibă în anumite împrejurări, ce are voie să facă sau ce îi este interzis. Profesorul introduce pe rând diferite reguli de comportare care-l ajută pe copil să se integreze mai uşor în mediul social apropiat. Posibilitatea copilului de a aprecia propriile sale acţiuni şi pe ale celor din jur în raport cu anumite norme, reguli stabilite de profesor, se formează treptat în cadrul relaţiilor multiple ce se stabilesc în familie şi în școală. Este important pentru copil să fie familiarizat cu sistemul de recompense, acest sistem fiind la îndemâna cadrelor didactice ca o metoda de motivare a copilului. Prin utilizarea unui sistem de recompense simbolice și sanctiuni pentru comportamentele dezirabile și indezirabile. se urmărește stimularea comportamentelor dorite și inhibarea simtomelor specifice și a efectelor lor. Darurile nu sunt foarte costisitoare. Este indicat să se ofere ca „premii” lucruri care au correspondent în pasiunile și interesele copilului. Sancțiunile nu trebuie să fie disproporționate și se va evita orice formă de pedeapsă fizică sau verbală. Doar părinții îți pot spune ce prefer sau care sunt lucrurile , vorbele, corecțiile care îl stimulează sau liniștesc. Comunicarea cu părinții este foarte importantă. Copilul acesta nu te va iubi ”la prima vedere”. Fiecăruia dintre noi I s-a întâmplat să nu agreeze o persoană la prima cunoaștere. E ca atunci când vine mătușa, te trage de obraji și în primele cinci minute te chestionează despre identitate și vrea să-i reciți, dacă se poate, ”Luceafărul” lui Eminescu. În consecință, deși nu e foarte comod, prezența persoanei din familie cu care se simte în siguranță copilul trebuie acceptată, pentru o bună bucată de vreme sau permanent,, în sala de clasă. Veți porni într-o călătorie împreună, dar nu uita, că alți 15, 20, 25 de alți copii au nevoie de tine. Și ei vor totul de la tine. Și societatea are mare nevoie de ei. Dacă ei sunt bine atunci și copilului cu cerințe speciale îi va fi bine. În ce privește părinții, imaginează-ți că ești în locul lor. Nu judeca! Comunicați deschis cu părinții dar fiți sensibil la stările, emoțiile, gândurile lor. Gândește că „toți suntem, într-un fel sau alt fel....”. Părinții pot fi sfătuiți să limiteze timpul copilului petrecut în fața televizorului. În cazul în care se remarcă predominanta violenței și a conținuturilor nepotrivite vârstei se va restricționa accesul în viitor la programul respective. Timpul petrecut în fața televizorului poate fi foarte ușor înlocuit cu jocuri în familie, familia putând fi implicată într-o suită de activități amuzante și educative de petrecere a timpului liber. Acest tip de activități permite și o relationare mai profundă cu copilul și o evaluare realistă a nevoilor sale specifice. Unele dizabilități sunt moștenite și unii părinții ar putea să se confrunte cu dificultăți asemănătoare cu cele ale copiilor lor. Mulți părinți se simt în compania copilului rușinați, dezamăgiți, vinovați. Profesorul trebuie să fie pregătit pentru faptul că cea mai multă nevoie de consiliere o are părintele. Și nu-i poți dărui decât un gram de fericire prezentând și valorizizând puținul succes sau progress al copilului său. Ajutați părinții să simtă că în școală, copilul lor este binevenit. Amintiți-vă povestea „Despre urșii Panda sau cum poți să fii altfel” (Jim Wilson): ”Urșii panda se nasc foarte, foarte mici. Mama lor e cea care le poartă de grijă: încearcă să îi protejeze, să-i hrănească și le spune ce să facă. Doar după ce învață aceste lucruri, urșii panda sunt pregătiți să meargă în junglă singuri. E o muncă grea pentru mama panda. Dacă ai fost obișnuit să stai toată ziua și să ți se aducă mâncarea îți ia un pic de timp până înveți să îți porți singur de grijă.”(text adaptat). Copiii cu cerinţe educaţionale speciale fac parte din comunitatea noastră şi au nevoie ca noi, pedagogii, „să le ieşim în cale”. Și nu uita, sub soare este loc pentru întreaga lume! Bibliografie Kieran Egan,Stefan Popenici,Ghid pentru parinti si cadrele didactice din invatamantul preuniversitar, 2007